Învățând optimismul: cum pregătim copiii pentru viață și eșecuri
În introducerea celei de-a doua ediții a cărții Learned Optimism, Martin Seligman vorbește despre trei forțe care modelează generațiile: „I” (individul), „We” (comunitatea) și stima de sine. El arată cum accentul pus greșit pe aceste dimensiuni poate produce fragilitate în loc de reziliență.
Dar cum se traduce asta în viața copiilor de azi, într-o lume cu presiunea performanței, rețele sociale și burnout la vârste tot mai fragede?
Un tată povestea că fiica lui de 14 ani a venit acasă plângând pentru că postarea ei pe Instagram nu a adunat suficiente aprecieri. „Nu sunt destul de bună”, i-a spus ea. Nu era vorba de matematică, sport sau prietenii reale, ci de validarea instantanee și efemeră a unui algoritm.
Aici vedem cum „I”, individul hiper-expus, caută confirmare constantă. Copiii cresc cu un ochi pe propriile trăiri și cu celălalt pe reacțiile lumii online, într-un echilibru obositor.
În trecut, „We” – comunitatea, școala, grupul – dădea un cadru stabil. Însă azi, presiunea colectivă s-a transformat: competiția din clasă, așteptările profesorilor, comparațiile dintre părinți, toate adaugă o greutate invizibilă. Mulți copii simt că trebuie să demonstreze mereu ceva, ca și cum valoarea lor ar fi o notă care poate scădea oricând.
Iar stima de sine, atât de mult promovată în educația ultimelor decenii, a devenit uneori o sabie cu două tăișuri. Am învățat copiii să creadă că sunt speciali și merită totul, dar i-am pregătit prea puțin pentru inevitabilele refuzuri și eșecuri. Rezultatul? O fragilitate interioară care se prăbușește la primul „nu”.
Cum ne putem orienta altfel?
Seligman propune o schimbare de perspectivă: nu e vorba să evităm eșecurile, ci să-i ajutăm pe copii să le înțeleagă, să le pună în context și să-și revină. Asta înseamnă să mutăm accentul de la „Cum te simți acum?” la „Ce ai învățat din asta și ce poți încerca diferit?”
Un exemplu simplu: un copil care ia o notă mică la matematică. În loc de „Nu-i nimic, tu ești de fapt foarte bun, nu contează”, putem spune: „Ai muncit, dar poate nu în direcția potrivită. Vrei să vedem ce putem schimba la metoda ta de lucru?”
Astfel, stima de sine nu mai e un balon care se sparge la prima critică, ci un teren solid unde creșterea și greșeala coexistă.
O mică practică
Imaginează-ți că fiica ta primește o notă mică la un test de matematică. Vine acasă descurajată și spune: „Nu sunt bună la matematică, nu are rost să mai încerc.”
- Descrieți împreună ce s-a întâmplat. – „Testul a avut 10 exerciții, iar eu am rezolvat corect doar 4.”
- Faceți o listă de explicații posibile. – „Am învățat în grabă”, „nu am înțeles bine unele exerciții”, „am avut emoții”, „profesoara a dat probleme mai grele decât de obicei”.
- Separați ce ține de ea și ce nu ține de ea. – Ținea de mine → „nu am învățat suficient, am avut emoții”; nu ținea de mine → „nivelul exercițiilor a fost mai greu decât la clasă”.
- Formulați o întrebare de învățare. – „Ce aș putea face diferit data viitoare?” → „Să îmi fac un plan de exerciții zilnice și să cer ajutor la ce nu înțeleg.”
- Încheiați cu susținere. – „E doar un test, nu definește cine ești. Îți apreciez curajul de a învăța și de a încerca din nou.”
Astfel, copilul învață să vadă testul ca pe un pas într-un proces, nu ca pe o judecată definitivă asupra valorii lui. E un pas mic, dar repetat, construiește în timp o altă atitudine: eșecul ca parte a drumului, nu ca verdict final.
„Nu trebuie să fim neclintiți. Dar putem învăța să nu ne prăbușim de fiecare dată.”
Poate că cea mai mare provocare azi nu e să ne învățăm copiii să fie speciali, ci să-i învățăm să fie rezilienți. Să se ridice după ce cad, să nu se definească doar prin like-uri sau note, și să știe că valoarea lor nu se evaporă la primul obstacol.
Aceasta nu e doar o lecție pentru copii, ci și pentru noi, cei care îi însoțim.