Să tratăm pe oamenii răi cu dorința de a-i vedea schimbați
Există momente în care răul altora ne atinge direct: un cuvânt aspru, o nedreptate, o trădare. În astfel de clipe, instinctul este să ne închidem sau să răspundem în aceeași măsură. Totuși, tradiția creștină propune o altă orientare: nu negarea răului, ci privirea lui prin dorința sinceră de a vedea o transformare. Nu o transformare pe care o impunem, ci una pentru care lăsăm un spațiu deschis.
În Noul Testament, poate cel mai puternic exemplu al acestei atitudini este chiar Hristos. Pe cruce, în fața celor care Îl răstigneau, El spune: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac.” Nu este o frază care scuză cruzimea lor, ci o privire care pătrunde dincolo de gest și vede posibilitatea umanității lor. Este o poziție interioară care nu întărește răul, ci îl dezamorsează prin nevoia de vindecare, nu de pedeapsă.
Apostolul Pavel trăiește la rândul lui o schimbare radicală. Înainte de a deveni apostol, el îi persecuta pe creștini. Totuși, cei pe care i-a rănit au continuat să creadă în posibilitatea unei transformări. Convertirea lui nu s-a născut din confruntare violentă, ci dintr-o întâlnire care i-a străpuns inima. Viața lui Pavel devine un argument că răul făcut de cineva nu este finalul identității sale.
În tradiția patristică, această privire este dusă și mai departe. Sfântul Isaac Sirul spune că „inima milostivă este o inimă care arde pentru toată creația, pentru oameni, pentru păsări, pentru demoni și pentru orice făptură.” Sensul nu este acela de a simpatiza cu răul, ci de a nu înceta să speri la restaurarea celui care s-a rătăcit. Sfântul Siluan Athonitul completează: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Un îndemn care arată că întâlnirea cu răul – și în noi, și în ceilalți – nu trebuie să ucidă speranța.
A dori schimbarea celuilalt nu înseamnă a o forța, ci a nu renunța la posibilitatea ei.
Desigur, această atitudine nu înseamnă să rămânem în situații abuzive. Chiar și Hristos pleacă atunci când încearcă să fie ucis înainte de vremea Sa; Pavel este uneori scos din cetăți pentru a nu fi omorât; iar Părinții vorbesc adesea despre limite ferme. Dorința de schimbare a celuilalt nu anulează responsabilitatea de a ne proteja sănătatea emoțională, fizică sau spirituală. Ea doar ne împiedică să ne împietrim inima.
Exemplele biblice și patristice ne arată că răul poate fi privit cu discernământ: recunoști pericolul, dar nu renunți la om. Uneori, un om „rău” este doar prins într-un ciclu de suferință, frică sau orbire. Alteori, comportamentul său nu se schimbă niciodată. Însă disponibilitatea noastră interioară de a spera la o transformare ne ferește de ostilitatea care consumă și ne păstrează întreagă capacitatea de a iubi fără a ne pierde discernământul.
O astfel de poziționare poate deveni un fel de antrenament al inimii: tăcut, lent, dar profund. Cu cât exersăm mai mult această orientare, cu atât devenim mai puțin reacționali. Ne desprindem de impulsul de a judeca rapid și redescoperim că fiecare ființă traversează propriile sale labirinturi, adesea invizibile.