Cine e de vină? Despre obiceiul de a arăta cu degetul
Atunci când se întâmplă ceva rău în viața noastră, primul impuls este să căutăm vinovatul. Poate e cineva din familie, un coleg, o întâmplare, chiar viața însăși. Ne simțim puțin mai bine când credem că altcineva poartă vina. E un fel de alinare, o scurtă descărcare. Dar în adânc, acest obicei nu ne aduce liniște — ne ține blocați.
Cei care trăiesc mereu în căutarea unui vinovat nu învață aproape nimic din ceea ce li se întâmplă. Ei rămân în același cerc al nemulțumirii, închisi într-o poveste care se repetă. Văd doar răul, și de multe ori ajung să creadă că lumea întreagă le este potrivnică. În spatele acestei atitudini se ascunde un ego prea mare, care nu vrea să accepte greșeala, nici vulnerabilitatea. Dar acest ego, oricât de puternic pare, le aduce mai multă pierdere decât câștig. Îi izolează de ceilalți, le tensionează familia, rănește relațiile și în cele din urmă, îi lasă singuri.
Oamenii care trăiesc așa văd lumea printr-un geam aburit. Totul le pare nedrept, oamenii par împotriva lor, iar viața devine o luptă continuă pentru a demonstra că au dreptate. Nu mai văd frumusețea momentelor simple, nici bunătatea din jur. În loc să caute sensul, caută greșeala. În loc să se întrebe „ce pot învăța din asta?”, întreabă „cine e de vină?”. Problema acestui fel de a fi este că nu lasă loc creșterii. Când totul e vina altcuiva, sufletul rămâne închis și trist, incapabil să vadă lumina din propriile umbre.
Adevărul este că a căuta mereu vinovați e o formă de frică. Frica de a ne privi pe noi înșine, de a descoperi partea noastră de responsabilitate. În momentul în care nu mai avem curajul să ne întoarcem privirea spre interior, ne condamnăm la stagnare. Viața devine un șir de reacții, nu o cale de înțelegere.
Biblia vorbește de multe ori despre această orbire a inimii. Regele Uzia, de exemplu, a fost cândva un conducător drept și curajos. Dar, odată cu puterea, mândria i-a întunecat inima. A intrat în templul Domnului, acolo unde doar preoții aveau voie să slujească, crezând că totul i se cuvine. Drept urmare, a fost lovit de lepră și a trăit izolat până la sfârșitul vieții. Mândria i-a fost căderea.
La fel, oamenii din povestea Turnului Babel au vrut să se ridice până la cer, să-și facă un nume, să nu mai depindă de nimeni. Dar această dorință de înălțare s-a sfârșit în confuzie: limbile lor s-au amestecat, iar ei s-au risipit în toate direcțiile.
Chiar și parabola slujitorului nemilostiv ne arată aceeași rană a egoului. Un om a fost iertat de o datorie uriașă, dar el, la rândul lui, nu a vrut să ierte o datorie mică a altuia. Stăpânul s-a mâniat și l-a lăsat pradă propriei neliniști. Când nu putem ierta, ne pedepsim singuri.
Toate aceste istorii spun același lucru: mândria și dorința de a găsi vinovați ne separă de ceilalți și de propria pace. Când egoul vorbește prea tare, inima nu mai aude adevărul.
Poate că nu e ușor să ne oprim din acest reflex. Dar putem începe simplu: să ne întrebăm, atunci când apare supărarea, ce anume ne doare cu adevărat. Ce parte din noi se simte rănită. Să ne oprim o clipă înainte de a arăta cu degetul și să privim înăuntru.
Uneori descoperim că nu e nevoie să învinovățim pe nimeni. Că viața doar ne cheamă să învățăm ceva, să devenim mai atenți, mai blânzi, mai sinceri. Iar în această recunoaștere, apare o pace tăcută — aceea a omului care nu mai luptă cu lumea, ci se împrietenește cu ea.
Când încetăm să căutăm vinovați, începem să ne recâștigăm libertatea.